O educaţie altfel
de Fărău Adrian
Nu ştim foarte multe despre conceptul de „educaţie non-formală”, un concept foarte recomandat de societatea de azi, mai ales în dezvoltarea personală a tinerilor. Şi nu ştim foarte multe despre acest concept, deoarece încă practicarea lui nu e esenţială în societatea românească, cu toate că ar trebui să fie. Deşi ajuns la o vârstă care depăşeşte cu mult adolescenţa, eu nu am avut în trecut şansa de a practica o astfel de educaţie, circumstanţele au fost cu totul altele. Până acum. Curiozitatea unei „International summer school” m-a făcut să aplic pentru o astfel de ocazie, dată de altfel de una dintre asociaţiile care se ocupă cu promovarea tinerilor români în plan european, şi anume ADTRE. Atracţia pentru această şcoală de vară a fost sporită şi locul în care ea urmă să se desfăşoare, adica la Moieciu de Jos, în judeţul Braşov. Am fost sceptic puţin, pentru că eram conştient de diferenţa dintre mine şi ceilalţi participanţi, diferenţă dată în special de vârstă, însă am purces la drum cu încrederea că socializarea între oameni trebuie să triumfe, iar noile prietenii legate vor merita tot drumul parcurs.
5 august a fost ziua sosirii în Moieciu. Mădălina Hîncu este preşedinta ADTRE, este persoana care a făcut ca o idee să se materializeze într-un proiect foarte interesant şi imprevizibil. Cu ea m-am întălnit prima dată şi mi-am dat seama din discuţiile iniţiale că funcţia pe care o ocupă nu e întâmplătoare, că ştie ce face şi că următoarele zile în tabăra de vară vor fi ceea ce trebuie să fie. Ziua de 5 august a fost ziua spargerii gheţii. I-am cunoscut pe ceilalţi participanţi: Dimitar, Elena, Bogdan, Andrei, Erald, Luminiţa, Zhechou, adică România, Albania, Bulgaria şi Grecia. La aceştia s-au adăugat câţiva tineri localnici (Nicu, Andreea, Bogdan, Leonard) care au întregit grupul şi l-au făcut cu atât mai special. Seara a fost momentul micilor prezentări, al preocupărilor fiecăruia, a fost seara în care fiecare dintre noi şi-a dezvoltat anumite afinităţi cu unul sau altul din membri grupului. Am plecat la somn cu emoţia unor zile următoare pline de activităţi, cu speranţa că timpii morţi nu vor exista.
de Fărău Adrian
Nu ştim foarte multe despre conceptul de „educaţie non-formală”, un concept foarte recomandat de societatea de azi, mai ales în dezvoltarea personală a tinerilor. Şi nu ştim foarte multe despre acest concept, deoarece încă practicarea lui nu e esenţială în societatea românească, cu toate că ar trebui să fie. Deşi ajuns la o vârstă care depăşeşte cu mult adolescenţa, eu nu am avut în trecut şansa de a practica o astfel de educaţie, circumstanţele au fost cu totul altele. Până acum. Curiozitatea unei „International summer school” m-a făcut să aplic pentru o astfel de ocazie, dată de altfel de una dintre asociaţiile care se ocupă cu promovarea tinerilor români în plan european, şi anume ADTRE. Atracţia pentru această şcoală de vară a fost sporită şi locul în care ea urmă să se desfăşoare, adica la Moieciu de Jos, în judeţul Braşov. Am fost sceptic puţin, pentru că eram conştient de diferenţa dintre mine şi ceilalţi participanţi, diferenţă dată în special de vârstă, însă am purces la drum cu încrederea că socializarea între oameni trebuie să triumfe, iar noile prietenii legate vor merita tot drumul parcurs.
5 august a fost ziua sosirii în Moieciu. Mădălina Hîncu este preşedinta ADTRE, este persoana care a făcut ca o idee să se materializeze într-un proiect foarte interesant şi imprevizibil. Cu ea m-am întălnit prima dată şi mi-am dat seama din discuţiile iniţiale că funcţia pe care o ocupă nu e întâmplătoare, că ştie ce face şi că următoarele zile în tabăra de vară vor fi ceea ce trebuie să fie. Ziua de 5 august a fost ziua spargerii gheţii. I-am cunoscut pe ceilalţi participanţi: Dimitar, Elena, Bogdan, Andrei, Erald, Luminiţa, Zhechou, adică România, Albania, Bulgaria şi Grecia. La aceştia s-au adăugat câţiva tineri localnici (Nicu, Andreea, Bogdan, Leonard) care au întregit grupul şi l-au făcut cu atât mai special. Seara a fost momentul micilor prezentări, al preocupărilor fiecăruia, a fost seara în care fiecare dintre noi şi-a dezvoltat anumite afinităţi cu unul sau altul din membri grupului. Am plecat la somn cu emoţia unor zile următoare pline de activităţi, cu speranţa că timpii morţi nu vor exista.
Şi aşa a fost. Cele patru zile de mijloc ale şcolii de vară au fost concentrate pe două mari coordonate de desfăşurare: una a vizat lucrul în interior, iar aici mă refer la diverse activităţi de grup, cu caracter non-formal, dar care au urmărit multiple aspecte: cunoaşterea mai în profunzime a personalităţii celuilalt, gândirea creativă, imaginaţia, munca în echipă, motivaţii şi argumentări etc. Cealaltă coordonată a avut un caracter extern şi şi-a orientat scopul către explorarea mediului înconjurător, creşterea respectului faţă de natură, faţă de munte în special, respectul faţa de oamenii locului, de tradiţii, de case, de tot ceea ce înseamnă frumuseţe în stare pură. În acest sens, am desfăşurat drumeţii, trasee montane, am cunoscut locuri, oameni, prăpăstii, văi, păduri, culori, totul de o puritate desăvârşită. Am descoperit astfel că se poate trăi mai bine, cel puţin în interior, dacă suntem pregătiţi să conştientizăm frumuseţea din jurul nostru.
A fost însă şi o activitate care a îmbinat ambele coordonate, şi anume cunoaşterea comunei Moieciu de Jos. Împărţiţi în două echipe, am colindat comuna, având obiective precise: interviu cu un localnic, în limba engleză, aflarea poziţiei unor instituţii publice, biserici sau monumente, practicarea trocului, adică schimbul unui ou pe un obiect cât mai valoros, fotografii cu localnici. Totul a culminat cu un mic montaj al acestui exerciţiu, pe care l-am vizionat şi l-am discutat cu mare emoţie şi amuzament în seara respectivă.
Nu mai puţin distractive şi educative au fost serile, în care diversele jocuri, concursul de karaoke, momentele specifice fiecărei ţări, au întregit diversitatea şi au contribuit la succesul final al şcolii de vară. Iar peste toate acestea, a stat în permanenţă cu noi zâmbetul unic al doamnei Maria, proprietara pensiunii, un zâmbet pe care nu îl voi uita curând şi care mi-a înseninat, fără excepţie, şase dimineţi.
Ultima zi a fost una a extremelor. Ascensiunea din Aventura Parc mi-a arătat că am şi voinţă, dar şi limite. Nu a fost o activitate de grup neaparat, însă a fost o experienţă din care, din nou, pentru unii dintre noi , natura a ieşit învingătoare, cel puţin deocamdată. Am încheiat această şcoală de vară târziu, în noapte. A trecut timpul ca un vânt de munte. Am fost trişti, emoţionaţi, fericiţi, recunoscători, visători, obosiţi, multumiţi, adică prea multe stări pentru un final atât de special. Am discutat ce a ieşit, ce nu a ieşit, am primt certificate, am mulţumit fiecăruia pentru implicare, pentru scurta prietenie legată, iar în mod special Mădălinei, pentru că ne-a dat şansa să trăim toate cele prezentate mai sus. Ne-am luat rămas bun, cu speranţa unor colaborări viitoare, iar eu mi-am dat seama că, dincolo de existenţa efemeră şi înecată în fum şi nori, mai există întotdeauna CEVA. Iar acest CEVA l-am descoperit eu pentru şase zile, la Moieciu de Jos, în judeţul Braşov, România.
A fost însă şi o activitate care a îmbinat ambele coordonate, şi anume cunoaşterea comunei Moieciu de Jos. Împărţiţi în două echipe, am colindat comuna, având obiective precise: interviu cu un localnic, în limba engleză, aflarea poziţiei unor instituţii publice, biserici sau monumente, practicarea trocului, adică schimbul unui ou pe un obiect cât mai valoros, fotografii cu localnici. Totul a culminat cu un mic montaj al acestui exerciţiu, pe care l-am vizionat şi l-am discutat cu mare emoţie şi amuzament în seara respectivă.
Nu mai puţin distractive şi educative au fost serile, în care diversele jocuri, concursul de karaoke, momentele specifice fiecărei ţări, au întregit diversitatea şi au contribuit la succesul final al şcolii de vară. Iar peste toate acestea, a stat în permanenţă cu noi zâmbetul unic al doamnei Maria, proprietara pensiunii, un zâmbet pe care nu îl voi uita curând şi care mi-a înseninat, fără excepţie, şase dimineţi.
Ultima zi a fost una a extremelor. Ascensiunea din Aventura Parc mi-a arătat că am şi voinţă, dar şi limite. Nu a fost o activitate de grup neaparat, însă a fost o experienţă din care, din nou, pentru unii dintre noi , natura a ieşit învingătoare, cel puţin deocamdată. Am încheiat această şcoală de vară târziu, în noapte. A trecut timpul ca un vânt de munte. Am fost trişti, emoţionaţi, fericiţi, recunoscători, visători, obosiţi, multumiţi, adică prea multe stări pentru un final atât de special. Am discutat ce a ieşit, ce nu a ieşit, am primt certificate, am mulţumit fiecăruia pentru implicare, pentru scurta prietenie legată, iar în mod special Mădălinei, pentru că ne-a dat şansa să trăim toate cele prezentate mai sus. Ne-am luat rămas bun, cu speranţa unor colaborări viitoare, iar eu mi-am dat seama că, dincolo de existenţa efemeră şi înecată în fum şi nori, mai există întotdeauna CEVA. Iar acest CEVA l-am descoperit eu pentru şase zile, la Moieciu de Jos, în judeţul Braşov, România.
